Confession of a worn-out whore with a restless mind and a tired body
I don’t know what’s wrong with me.
I swear, sometimes I wonder if there’s something wrong with my head or if I was just born with this abnormal hunger. Nothing is enough. No one.
There are days when I see five clients and in the evening I feel… I don’t even know how to say it… UNFUCKED.
It’s not them, it’s me. My hunger is bigger than time, bigger than the schedule, bigger than everything.
I look at myself in the mirror and I see a normal face.
Blonde, brunette, blue hair, who the hell even knows anymore, I change my hair more often than my underwear. I see a decent face. But under that face there’s a void that keeps asking. And asking. And asking.
Sometimes, during a shift, when I hear a knock on the door, I don’t think about money. I think: is this one going to calm me down? And every time the answer is “no”, not because he’s not good, but because I want something no one can give me.
I want to forget myself.
My body.
What I feel.
To shut my brain off.
To feel something different than what I feel every day when I hear men breathing heavily and looking at me like I’m a toy.
I don’t want tenderness.
I don’t want romance.
I don’t want hearts and kisses.
That stuff bores me.
I want something else.
I want intensity.
Pressure.
Loss of control.
I want that feeling that comes out of nowhere and makes my stomach tighten like I’ve been hit.
Sometimes I feel like my body can’t keep up with what my pussy wants.
The body gets tired.
It gains weight.
It gets thinner.
It dries out.
It gets irritated.
But the pussy never gets tired.
It wants even when I sleep.
When I eat.
When I shower.
When I’m at the store.
When I’m out on the street.
People have told me it’s an addiction, that I should go to a doctor, take something, get treated, “fix my trauma.”
To hell with trauma—I’m not broken, this is just how I function, how I’m built.
If I had a different mind, maybe I’d be a teacher. Instead… I’m a whore.
And you know what’s strange?
I’m not ashamed, I don’t hide anything—in fact, I like knowing I can’t settle down. That I can’t be “normal.” That I’m flawed in a beautiful way.
These days I’ve been a bit tired.
Not my body—the body recovers with coffee and a shower.
It’s my mind that gets tired.
The thoughts.
That hunger that comes from places I can’t even explain.
And still, tomorrow, when I step into the booth and turn on the red light… I’ll know I’m home.
Among desires.
Among smells.
Among hungry looks.
Among men searching for something they don’t even understand.
My pussy wants more than my body can handle.
But that’s my life.
That’s who I am.
And I don’t think I want to be anything else.
Pizda mea cere mai mult decat poate duce trupul
Confesiune de curvă cu mintea dusă și corpul obosit
Nu știu ce e cu mine.
Jur că uneori mă întreb dacă am vreo problemă la cap sau dacă doar m-am născut cu pofta asta anormală. Nu-mi ajunge nimic. Nimeni.
Am zile când vin cinci clienți și seara mă simt… nu știu cum să zic… NEFUTUTĂ.
Nu e de la ei, e de la mine. Pofta mea e mai mare decât timpul, mai mare decât programul, mai mare decât tot.
Mă uit la mine în oglindă și văd o față normală.
Blondă, brunetă, albastră în cap, cine dracu mai știe, că-mi schimb părul mai des decât schimb lenjeria. Văd o față ok. Dar sub fața aia e un gol care cere. Și cere. Și cere.
Uneori, pe tură, când aud bătaia în ușă, nu mă gândesc la bani. Mă gândesc: oare ăsta o să mă liniștească? Și de fiecare dată răspunsul e „nu”, nu pentru că nu e bun, ci pentru că eu vreau ceva ce nu poate să-mi dea nimeni.
Vreau să uit de mine.
De corpul meu.
De ce simt.
Să-mi opresc creierul.
Să simt altceva decât ce simt în fiecare zi când aud bărbați respirând greu și uitându-se la mine ca la o jucărie.
Nu vreau tandrețe.
Nu vreau romantisme.
Nu vreau inimioare și pupici.
Alea mă plictisesc.
Eu vreau altceva.
Vreau intensitate.
Presiune.
Control pierdut.
Vreau senzația aia care vine de nicăieri și îmi face stomacul să se strângă ca și cum m-a lovit cineva.
Uneori simt că trupul meu nu mai poate ține pasul cu ce vrea pizda mea.
Trupul obosește.
Se îngrașă.
Se subțiază.
Se usucă.
Se enervează.
Pizda nu obosește niciodată.
Ea cere și când dorm.
Și când mănânc.
Și când fac duș.
Și când sunt la magazin.
Și când sunt pe stradă.
Mi s-a spus că asta e dependență, că ar trebui să merg la doctor, să iau ceva, să mă tratez, să „îmi rezolv trauma”.
Traumă pe dracu, eu nu sunt stricată, eu așa funcționez, eu așa sunt construită.
Dacă aș fi avut alt cap, poate eram profesoară, așa… sunt curvă.
Și știi ce e ciudat?
Nu mi-e rușine, nu ascund nimic, ba chiar îmi place să știu că nu mă potolesc. Că nu pot fi „normală”. Că sunt defectă într-un fel frumos.
Zilele astea am obosit puțin.
Nu trupul. Trupul se reface cu o cafea și un duș.
Obosește capul.
Gândurile.
Pofta aia care vine din locuri pe care nici nu le pot explica.
Și totuși, mâine, când intru în cabină și aprind lumina roșie… o să știu că sunt acasă.
Printre dorințe.
Printre mirosuri.
Printre priviri flămânde.
Printre bărbați care caută ceva și nici ei nu știu ce.
Pizda mea cere mai mult decât poate duce trupul.
Dar asta e viața mea.
Asta sunt eu.
Și nu cred că vreau să fiu altceva.