Today was one of those hard days.
From noon until evening, the door didn’t stay still for a second, people coming in, going out, holding their pants in one hand and their breath in the other. Me? I just kept opening my legs and shutting my mouth.
I don’t even know how many there were.
Five? Seven? Ten?
I lost count somewhere around the fourth, when I could already feel my knees shaking and my heart pounding in my stomach.
Each one came in with a different hunger, a different smell, a different way of grabbing me.
Some rushed, some cold, some sweaty, some silent.
I stayed the same, open holes, warm flesh, tense shoulders, legs spread.
And still…
with each one who left, it felt like something stayed inside me.
A kind of weight, a heat I can’t explain.
It’s not poetic, it’s not romantic, it’s just what builds up in you after spending the whole day with other men between your thighs.
A saturation.
A fullness.
A “too much” that still asks for “a little more.”
By the evening, when the last one came in, I was already a mix of exhaustion and sharpened desire.
I could feel my thighs burning, my insides aching, my mind drifting.
I took him in without thinking, without fear, without shame, like a machine letting off steam.
After he left and the door slammed… I didn’t even have the strength to get up. I fell back onto that worn-out bed, my legs opening on their own, like I no longer had the muscles to close them. I was wet, heavy inside, warm, soft. I don’t know what came from them, what came from me, what was just sweat and dust. I only know I felt full, in all those dirty ways.
I lay there, breath cut short, skin stuck to the mattress, neck stiff.
I didn’t cry, I didn’t laugh, I didn’t think, I was a body drained of energy, yet still loaded with everything that had been in it throughout the day.
I stayed like that for about 20 minutes, with a warm body and a cold mind, eyes on the ceiling, body open, tired, but… alive. That paradox of a whore: dead tired, yet somehow awake only when filled with the traces of a whole day.
This is my life.
This is what I look like after a long day.
A woman who takes everything and ends up lying there, open, without saying a word.
That’s how hard days end for me, me on my back, with an empty mind and a stubborn body still asking for more.
A fost ziua aia când m-au luat mulți și am rămas goală ca o cârpă udă
Azi a fost una din zilele alea grele.
De la prânz până seara, ușa n-a stat o secundă liniștită, intrau, ieșeau, își țineau pantalonii într-o mână și respirația în cealaltă. Eu? Eu doar îmi deschideam cracii și îmi închideam gura.
Nu mai știu câți au fost.
Cinci? Șapte? Zece?
Am pierdut șirul undeva la al patrulea, când simțeam deja că genunchii îmi tremură și inima îmi bate în stomac.
Fiecare a intrat cu altă poftă, alt miros, alt fel de a mă apuca.
Unii grăbiți, alții reci, alții transpirați, alții tăcuți.
Eu am fost aceeași, găuri disponibile, carne caldă, umeri încordați, picioare deschise.
Și totuși…
cu fiecare care pleca, parcă rămânea ceva în mine.
Un fel de greutate, de căldură pe care nu o pot explica.
Nu e poetic, nu e romantic, e pur și simplu ce se adună în tine după ce ai stat toată ziua cu pulile altora între coapse.
O saturare.
O umplere.
Un “prea mult” care totuși cere “încă puțin”.
Spre seară, când a intrat ultimul, eram deja un amestec de oboseală și poftă înrăită.
Simțeam cum mă ard coapsele, cum mă ustură interiorul, cum mintea mi-e pierdută.
L-am primit fără să gândesc, fără să simt frică, fără să simt rușine, ca o mașină din care curge abur.
După ce a ieșit și s-a trântit ușa… n-am mai avut putere nici să mă ridic. M-am lăsat pe spate, pe patul ăla jerpelit, picioarele mi s-au deschis singure, ca și cum nu mai aveam mușchi să le strâng, eram udă, greoaie pe dinăuntru, caldă, moale. Nu știu ce era de la ei, ce era de la mine, ce era doar transpirație și praf. Știu doar că mă simțeam plină, în toate sensurile alea murdare.
Stăteam întinsă, cu respirația tăiată, cu pielea lipită de saltea, cu gâtul înțepenit.
N-am plâns, n-am râs, n-am gândit, eram un trup golit de energie, dar încă încărcat de tot ce fusese în el peste zi.
Așa am rămas vreo 20 de minute, cu pizda caldă și mintea rece, cu ochii în tavan și corpul desfăcut, obosită, dar… vie. Paradoxul ăsta de curvă, moartă de oboseală, dar cumva trează doar când e plină de urma unei zile întregi.
Asta e viața mea.
Așa arăt eu după o zi lungă.
O femeie care primește tot și rămâne întinsă, deschisă, fără să zică nimic.
Așa se termină zilele grele la mine, cu mine pe spate, cu gândul gol și corpul încăpățânat să ceară mai mult.