I’ll never forget this one.
A worker, with clothes covered in cement, sunburnt skin, and hands like shovels.
He came almost every Friday.
He’d slowly drive his van past the place where I stood, roll down the window, and just say:
“Come.”
That’s it. No names, no “how are you?”, no money shown beforehand.
And I would get in.
He wasn’t handsome, not clean either, he was covered in dust, sweat, tense muscles, and a kind of desire that doesn’t ask for permission. He smelled like a real man, like hard work, and like a dick that doesn’t know what mercy is.
When I got in, he already knew what he wanted. He didn’t talk much, he handled me however he wanted, spread my legs without asking, moved me around like a piece of wood. I didn’t protest, I was weak, fragile, but not stupid. I knew that was my role: to be his Friday hole.
He had fucked me in every way during those few months he came to me.
He had his own style: brutal, direct, fast.
He didn’t tell me I was beautiful.
He just said:
“Stay like that. Quiet. Hold it.”
And I held it.
Because that’s what I do: I hold what needs to be held.
My body learned to take exhaustion, not poetry.
Sometimes, after he finished, he wouldn’t say anything. He’d open the door, I’d get out, he’d press a crumpled envelope into my hand, then drive me back to the parking lot where I stood, like he was dropping me off at a dump. And I’d step out without looking at him.
But as I walked, I could still feel my thighs tightening, my legs sticking together, my skin burning, and worst of all… how much I still wanted him.
He was the dirtiest of them all, not because he didn’t shower, but because he made me feel alive, like I was made to be used by him, and only by him.
I don’t know his name, I don’t know where he was from. I just know that on Friday evenings, when that hour got close… I would look out onto the street with my heart pounding. Like a dog waiting for her man to come home from work.
And every time he left… I stayed there sweating, with weak knees and a burning body.
With the envelope in my hand and an emptiness in my stomach.
Used. But calm.
Cel mai murdar dintre toți
Pe ăsta nu-l uit niciodată.
Muncitor, cu hainele pline de ciment, cu pielea arsă de soare și cu mâinile cât lopata.
Venea aproape în fiecare vineri.
Trecea încet cu duba lui prin fața locului unde stăteam, deschidea geamul și zicea doar:
“Hai.”
Atât. Fără nume, fără “ce faci?”, fără bani arătați înainte.
Și eu mă urcam.
Nu era frumos, nici curat, era plin de praf, de sudoare, de mușchi încordați și de dorință care nu cere voie, mirosea a bărbat adevărat, a muncă grea și a pulă care nu știe ce-i aia milă.
Când mă urcam, știa deja ce vrea, nu vorbea mult, mă trântea cum voia el, îmi desfăcea cracii fără să mă întrebe, mă manevra ca pe o scândură, nu protestam, eram slabă, fragilă, da’ nici proastă, știam că ăsta-i rolul meu, să fiu gaura lui de vineri.
Mă futuse în toate felurile în alea câteva luni cât venea la mine.
Avea stilul lui: brutal, direct, rapid.
Nu îmi spunea că-s frumoasă.
Îmi spunea doar:
“Stai așa. Taci. Ține.”
Și țineam.
Că așa sunt eu: țin ce trebuie.
Pizda mea a învățat să înghită oboseală, nu poezie.
Uneori, după ce termina, nu zicea nimic, deschidea ușa, ieșeam, îmi dădea un plic mototolit în palmă, apoi mă ducea înapoi în parcarea unde stăteam, ca și cum m-ar duce la groapa de gunoi, și eu coboram fără să-l privesc.
Dar în timp ce mergeam, simțeam cum încă mi se încordează coapsele, cum pulpele mi se lipesc, cum mă ustură pielea, și, ce-i mai grav… cum îmi vine să-l mai vreau.
Ăla era cel mai murdar dintre toți, nu pentru că n-avea duș, ci pentru că mă făcea să mă simt vie, ca și cum eram făcută să fiu folosită de el, și doar de el.
Nu știu cum îl chema, nu știu de unde era, știu doar că, vineri seara, când se apropia ora aia… mă uitam în stradă cu inima bătând. Ca o cățea care-și așteaptă bărbatul de muncă.
Și de fiecare dată când pleca… rămâneam transpirată, cu genunchii moi și pizda fierbinte.
Cu plicul în palmă și golul în burtă.
Folosită. Dar liniștită.