a memory
May 1st is that kind of day when everyone pretends life is simple, that everything is just cheap beer, burnt grilled meat and loud music, and for a few hours I believed it too. I was sitting on a blanket, eating with my hands, licking mustard off my fingers and watching people get drunk and dance like there was no tomorrow.
I was relaxed, I had that warmth in my body from the sun and alcohol, my shirt stuck to my chest, my body on the grass and my head empty, no worries, no plans, not thinking the day would go in a different direction, because at the beginning it really was just that, food, beer and nothing serious.
But I know the exact moment everything changes, because it doesn’t happen suddenly, it’s not like in movies, it’s slow. It starts when the crowd thins out, when the music no longer covers everything, when some people move further away among the trees and only those who know why they really came remain.
One of them noticed me, the kind of man who doesn’t waste words and doesn’t try to be anything else. He looked me up and down and simply said “Come for a bit?”, and in that moment you are no longer the girl on the blanket eating, you become something else, something that understands the situation without needing to explain it.
I didn’t ask anything because there was no need, and I followed him among the trees with normal steps, as if I was going to the bathroom, not to make money. The silence there is different, no laughter, no music, just that warm air and the feeling that you are slightly hidden from the world.
“50,” he said.
That’s it.
And in that moment I wasn’t drunk anymore, not relaxed, not at a barbecue, I was just a girl who knew what it meant to do things for money and what it meant to stop making the difference between desire and need.
I didn’t think too much, because if you start thinking you don’t do anything, so I did what had to be done, quickly, without discussion, without looking at him too much, without remembering him, because he didn’t matter. The moment did, and the fact that I had already crossed that line you don’t come back from.
Afterwards, he put the money in my hand, crumpled and damp with sweat, and I tucked it straight into my underwear without counting it, because it wasn’t about the amount, it was about the act and the fact that it happened.
I went back to the blanket.
The same me, but not quite.
I grabbed a beer, took a bite of cold food and sat on the grass, with the sun in my eyes and that taste that doesn’t go away right away, and I looked at the people around me as if nothing had happened.
And strangely, no one noticed.
For them it was still May 1st.
For me it wasn’t anymore.
Because that day I understood how quickly you can go from simple things and laughter to something else entirely for money, and how natural it can become if you don’t stop in time.
And the truth is… I didn’t stop.
1 Mai. De la mici la o muie în pădure
o amintire
1 Mai e genul ăla de zi în care toată lumea se preface că viața e simplă, că totul e doar bere ieftină, mici arși pe grătar și manele la maxim, și pentru câteva ore chiar am crezut și eu asta. Stăteam pe o pătură, mâncam cu mâna, mă lingeam pe degete de muștar și mă uitam la oameni cum se îmbată și cum dansează ca și cum n-ar exista ziua de mâine.
Eram relaxată, aveam căldura aia în corp de la soare și alcool, tricoul lipit de sâni, curul pe iarbă și capul gol, fără griji, fără planuri, fără să mă gândesc că ziua aia o să se ducă în altă direcție, pentru că la început chiar era doar atât, mici, bere și nimic serios.
Dar știu momentul exact când se schimbă tot, pentru că nu se schimbă brusc, nu e ca în filme, e lent. Începe când lumea se rărește, când muzica nu mai acoperă tot, când unii se duc mai încolo printre copaci și rămân doar cei care știu de ce au venit de fapt acolo.
M-a văzut unul, genul ăla de bărbat care nu se încurcă în vorbe și nu încearcă să pară altceva. M-a măsurat din priviri de jos până sus și a zis simplu “Vii puțin?”, iar în momentul ăla nu mai ești fata de pe pătură care mănâncă mici, ești altceva, ceva ce recunoaște situația fără să o explice.
N-am întrebat nimic pentru că nici nu era nevoie și am mers după el printre copaci, cu pași normali, de parcă mergeam să mă piș, nu să fac bani. Liniștea de acolo e altfel, nu mai e râs, nu mai e muzică, e doar aerul ăla cald și senzația că ești puțin ascunsă de lume.
“50”, a zis.
Atât.
Și în momentul ăla n-am mai fost nici beată, nici relaxată, nici la grătar, eram doar o fată care știa ce înseamnă pulă, ce înseamnă să sugi pentru bani și ce înseamnă să nu mai faci diferența între chef și nevoie.
Nu m-am gândit prea mult, pentru că dacă începi să te gândești nu mai faci nimic, și am făcut ce trebuia făcut, i-am luat pula în gură, repede, fără discuții, fără să-l privesc prea mult, fără să-l țin minte, pentru că nu conta el, conta momentul și faptul că trecusem deja dincolo de linia aia unde nu te mai întorci.
După, mi-a pus banii în mână, mototoliți, uzi de transpirație, și i-am pus direct la elasticul de la slip fără să-i număr, pentru că nu era despre sumă, era despre gest și despre faptul că se întâmplase.
M-am întors la pătură.
Aceeași eu, dar nu chiar.
Am luat o bere, am mușcat dintr-un mic rece și m-am așezat pe iarbă, cu soarele în ochi și cu gustul ăla care nu dispare imediat, și m-am uitat la oamenii din jur ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Și culmea, nimeni n-a observat.
Pentru ei era tot 1 Mai.
Pentru mine nu mai era.
Pentru că din ziua aia am înțeles cât de repede poți să treci de la mici și râs la pulă în pădure pentru 50 de lei și cât de natural poate să devină dacă nu te oprești la timp.
Și adevărul e că nu m-am oprit.