Today I didn’t rush to leave, even though I usually jump out of bed as soon as it’s over, pull my panties back on over my body and walk out without looking back, like if I stay one second longer I’ll feel too much, and I can’t afford that.
But today I stayed.
I lay on my back, my legs still open, not in a hurry to close them, and I felt my body the way it is after a long day, tired, heavy, slightly numb, like it doesn’t fully belong to me anymore, but to something that’s been used too many times to react normally.
My body was tired. Not in a dramatic way, not in pain, but in a quiet, dirty kind of way, like after too much attention, too much movement, too much contact. That kind of tiredness that doesn’t make you complain, but makes you stay still.
And I stayed.
Without getting up right away to wash, without rushing to get rid of the smell, the feeling, everything that stays on your skin after a long day of work, because sometimes it’s easier to sit in it than to pretend nothing happened.
I stayed with my hands by my sides, my chest rising slowly, with that heavy breathing that comes after, and with my mind empty, no clear thoughts, just sensations that hadn’t fully faded yet.
It wasn’t shame.
It wasn’t clean satisfaction either.
It was something in between, a dirty kind of stillness, a strange calm, like my body knew it had been a long day and, for the first time, it didn’t have to prove anything anymore.
And I think that’s what kept me there.
The fact that I didn’t have to get up immediately, pull myself together, return to “normal,” because my normal is exactly this, a body that does what it has to do and then stays a few minutes in silence, without asking for anything else.
I stayed until the feeling settled on its own, until my legs stopped trembling slightly, until everything became… manageable.
Only then did I get up.
Slowly.
Without rushing.
Without feeling pressured to leave.
I pulled my clothes back on over my still-warm skin, looked at myself in the mirror for a second and saw nothing different, just me, a little more tired, a little calmer.
And I left.
Not better.
Not worse.
Just… without rushing.
Azi nu m-am grăbit să plec
Azi nu m-am grăbit să plec, deși de obicei sar din pat imediat ce se termină, îmi trag chiloții pe mine peste pizda lărgită de atâta pulă și ies fără să mă mai uit în urmă, ca și cum dacă stau o secundă în plus o să simt prea mult și nu-mi permit asta.
Dar azi am rămas.
M-am întins pe spate, cu cracii încă desfăcuți, fără grabă să-i închid, și mi-am simțit corpul cum e după o zi lungă, obosit, greu, ușor amorțit, ca și cum nu mai e complet al meu, ci ceva ce a fost folosit de prea multe ori ca să mai reacționeze normal.
Pizda mea era obosită. Nu în sensul ăla dramatic, nu în sensul de durere, ci într-un fel liniștit și murdar, ca după prea multă atenție, prea multă mișcare, prea mult contact, genul ăla de oboseală care nu te face să te plângi, dar te face să stai.
Și am stat.
Fără să mă ridic imediat să mă spăl, fără să mă grăbesc să scap de miros, de senzație, de tot ce rămâne pe piele după o zi de muncă, pentru că uneori e mai ușor să stai în el decât să te prefaci că n-a fost nimic.
Am stat cu mâinile pe lângă corp, cu sânii încă ridicându-se încet, cu respirația aia grea care vine după, și cu capul gol, fără gânduri clare, doar senzații care încă nu plecaseră complet.
Nu era rușine.
Nu era nici satisfacție curată.
Era ceva între o liniște murdară, un calm ciudat, ca și cum corpul meu știa că a fost o zi lungă și, pentru prima dată, nu mai trebuia să demonstreze nimic.
Și cred că asta m-a ținut acolo.
Faptul că n-a mai fost nevoie să mă ridic imediat, să mă adun, să revin la “normal”, pentru că normalul meu e exact asta, un corp care face ce trebuie și apoi rămâne câteva minute în tăcere, fără să mai ceară nimic.
Am stat până când senzația s-a așezat singură, până când picioarele nu mai tremurau ușor, până când totul a devenit… suportabil.
Abia după m-am ridicat.
Încet.
Fără grabă.
Fără să mă simt presată să plec.
Mi-am tras hainele pe mine peste pielea încă caldă, m-am uitat o secundă în oglindă și n-am văzut nimic diferit, doar aceeași eu, puțin mai obosită, puțin mai liniștită.
Și am plecat.
Nu mai bine.
Nu mai rău.
Doar… fără grabă.